se uită-n mine
timpul
și mie-mi pare că sunt ochii
tăi!
ce
dor,ce-nfrigurare,ce risipă...
în cercuri fără raze de ajuns
apune-ncet, cu degetul la
tâmple,
zăpada ce ți-am scris-o ca
răspuns.
după nesomn mai simți în aer
fluturi?
pe-obraz îți crește umbra vreunui
gând?
mai porți în clipe albele
neliniști?
auzi în noapte stelele
plângând?
mai duci pe umeri tresăriri de
aripi?
pe trupul tău au mai crescut
ninsori?
mă mai păstrezi în barca de
hârtie
ce-ți naufragiază-n lacrima din
zori?
mai faci risipă de tăceri și
vise?
îți sângerează orișicare
clipă?
ce aspră și nedreaptă
întâmplare,
ce dor,ce-nfrigurare,ce
risipă...
singură-n privirea ta de gheață,
fără să-ți dezvălui niciun
gând,
înfloream în irișii de aur,
învățând culorile pe
rând.
singură în toate ale tale,
mai mult "tu" decât
fusesem "eu"-
univers rotindu-se bezmetic,
câutând un
soare-dumnezeu.
...și te-am învățat pe
dinlăuntru,
până la celulă,la atom...
să rămâi pe viață și pe
moarte
pentru lumea mea întâiul om!
între pleoape m-ai strivit
cu ură,
universul mi l-ai năruit,
îmi ridic o lume în
alb-negru
din moloz,din cioburi...din
nimic!
un anotimp incert m-amenință că
vii,
în pagini îți presimt
apropierea,
desculțe clipe,furișate-n
palme,
mă-nvață iar
durerea,mângâierea...
și-am încercat să uit,să-mprăștii
scrumul,
inele de copaci am strâns în
trup,
prin aplecarea mea către
albastru
din ce mi-ai fost am vrut ca să mă
rup.
merg iar pe cioburi-iarba mea de-o
viață,
sub piele-nmugurirea-și face
drum,
respir iar aerul făpturii
tale...
mă recunoști? mai știi ce sunt
acum?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu