Știu, frigul tău-l-nseninezi prin mine,
cu frigul meu mai mult în mine cad,
din țurțuri verzi cresc năluciri de brad,
mi-atât de iarnă-ncât mi-e dor de tine!
Ce limpede ți-a fost îmbrățișarea,
ca un cleștar din taina unui cer,
abia de i-am simțit temutul ger
și mâinile ce-mi căutau suflarea.
Din frigul tău, când m-am desprins spre sud,
simțeam o mare biciuindu-mi gândul
și s-a întunecat întreg pământul,
în altă iarnă-am vrut să mă ascund...
Ce frig frumos a fost iubirea noastră,
nici Dumnezeu nu ne-a putut opri,
în zori, când visul iernii va pieri,
priviște-l cum îți ninge la fereastră!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu