alb

Tu urmărește doar lumina
întemnițată în zăpezi,
topește-n porii ei sălbatici
cerul învinselor  livezi.

În albul care te așteaptă
abia dacă vei ști că sunt,
vei frânge între două  lacrimi
tăcerile unui cuvânt.

În rotocoale de-ntuneric
am să mă zbat cătând spre tine,
tot mai departe, tot mai viscol
te voi urla prin ierni străine.

Și ca-ntr-un joc de-a întâmplarea
ce-ar fi putut să te găsească,
mă voi ruga să-nghețe totul,
din alb făptura ta să crească

Și mâna mea să nu te știe,
să uite orice anotimp,
să-nvețe albul ca pe-o lege,
să fiu lumină și să-ți ning!