Doamne, întristarea mușcă
azi din mine ca din pâine,
i-am furat luminii ziua
și mi-am șters dreptul la mâine.
Sunt a mea de la-nceputuri,
când în parte, când întreagă,
cad strivite-n mine frunze,
cine, Doamne, să-nțeleagă?
Am târât cu mine-o mare
până m-am pierdut în larg,
visul l-aruncam spre Tine,
visul- sadic bumerang!
Doamne,-ntoarcerea-n cuvinte
arde-n mine ce-i mai sfânt,
dăruiește-mi iar un mâine!
Doamne, cât de toamnă-mi sunt!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu