plângea în
streșini raiul din zăpezi,
brocart de-argint se-nfiripa pe
geamuri
când ochii tăi, încercănați de
frig,
crud înverzeau în sevele din
ramuri.
aluneca în umbre stinse
iarna,
își scutura tot albul peste
lume,
prin trupul meu goneau în voie
cerbii
și-ncremeneau când te strigam pe
nume.
timpul îmi înfrunzea asprit pe
tâmple,
cu riduri biciuindu-mi
aiurarea,
neliniștea mi se spărgea în
vene
și-n inimă-mi urca fierbinte
marea.
...............................................
de-atâta primăvară
nedorită
verdele ierbii s-a făcut
zăpadă,
adie vântul stins a floare
ninsă
și-nsingurarea-ncepe să mă
ardă.
săracă și străină mie însămi,
cum niciodată nu am să-mi
mai fiu,
prin ghețuri,despletită și
desculță,
aș face drumul înapoi,spre
ruginiu!
singurătate deplină?
când nu mai există nimeni
căruia să-i porți de grijă!
eu mă încheg
din rămășițele lui ieri. numai sufletul mi-e întreg. nu mai primește, nu mai
dăruiește nimic. sferă rostogolindu-se prin toate
simțurile.
dar e al meu? am să-l învăț disperarea punctului
fix. să vadă cu ochii tăi toate închipuirile...hai, zâmbește! va fi ca și tine,
departe adică.
știi, absența ta e cea mai puternică prezență! nu,
încă nu am devenit azi!
ai răbdare!
cât timp te
aștept
umbra
se desprinde de mine,
face câteva piruete grațioase,
pregătește abilă ceaiul cu
lămâie,
deschide fereastra
(aerul se grăbește să mă
înmiresmeze),
așează pe masă clipe din fericirea
trecută
și
(ostentativ) creioane colorate, cretă, fire de iarbă...
la primul
semnal
tremurătoare, sfioasă, cu sufletul atârnându-i pe
buze
mă
trimite să-ți deschid,
pretextând că a uitat de tartele cu
vișine,
fără
de care te-ai putea purta ca un om mare.
ți-aș fi telefonat de dimineață
să-ți spun că am să vin și-ți va fi frig,
că îți voi crește-n geamuri flori de gheață
și că de dor am să încep să ning.
te-aș
fi rugat să-ngădui cu răbdare
ninsoarea peste care ai
să treci
cu zâmbetul iubirii care doare
în fiecare clipă-n care pleci.
și m-aș
fi strecurat printre perdele
să te privesc și să-mi
rămâi în gând -
culoare a neliniștilor mele
și lacrima pe care-nvăț s-o plâng.
te-aș
fi chemat afară, în zăpadă,
urmele să-ți rămână-n trupul
meu,
pe lumea toată flori să fac să cadă
și-apoi să mă topesc de dragul tău...
dar telefonul tău nu are număr,
iar
de-ar avea nu mi-ai răspunde tu...
ce iarnă îți mai
ninge azi pe umăr?
cărei iubiri îi strigi cumplitul
"nu"?
arunci în departe
clipele
fără,
acel altfel neîntâmplat,
supus
fricii...
nu mai există mâine,
un timp
vulnerabil
ne macină, ne înghite...
mai știi codul
pin
al anotimpului
decupat dintr-un
întreg perfect?
respirația secundelor
otrăvește spațiul
nu
timpul!
îți scriu să-ți spun că a căzut pe
lume
zăpada ce-am visat-o amândoi,
dar n-are niciun rost, e ca
cenușa
și murdărește totul între
noi!
albastrele zăpezi de altădată
ce le ningeau pe lume
ochii tăi
au asfințit de-atâta neiubire
și seamănă a mâzgă și-a
noroi.
ce dacă vin zăpezile, ce dacă,
frumoase ca atunci nu vor
mai fi,
doi oameni de zăpadă într-o
lume...
și nici măcar nu se mai pot
iubi.
îți scriu cu frigul mâinii ce te
cere....
de fapt nici nu mai știu ce-am vrut să-ți
scriu,
poate că-i cea din urmă iarnă-n
lume
și de aceea ninge cenușiu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu