zăpada ce
te-atinge cu sfială
și îți sărută ochii tremurând
e dorul meu albit de
așteptare,
timid peste decembrie ningând.
miros de brad se-mprăștie pe
lume
și
fluturi de lumină cad mereu,
te mângâie tristețea mea pe
umeri...
și-această iarnă aspră sunt chiar
eu!
................................................
iar dacă iernile ce or să
vină
vor
ninge mai frumos în gândul tău,
să știi că au și un mănunchi de stele
din iarna
ce-a purtat numele meu.
ninge blând pe
toate şi-am venit să-ţi cer
să mă lași să-ți dărui flori de
lerui-ler,
stau la geamul rece, pâlpâind
stingher -
felinar cu suflet alb si ochi de
ger.
lasa-mă
să-ţi picur stele in ferestre,
luminându-ţi noaptea care ne desparte
...
ca o
scânteiere vorbele aceste
au mirosul iernii şi-al gutuii
coapte.
fără
încetare ninge-n gând la tine,
de nu s-ar aşterne neaua pe
cuvinte,
de
nu te-ar ascunde viscolul de mine,
albului de gheaţă daca nu te-ai vinde
...
ninge si
la geamuri îţi aduc lumină
şi-ţi îngân colinde cu miros de
brad,
semn
curat şi simplu aştept de la tine,
uită-te afară să mă vezi cum ard!
Doamne, câtă iarnă cade peste
lume!
şi mă
sting cu flori de lerui-ler pe gură ...
nu-ţi mai ştiu nici chipul, nu mai ai nici
nume,
ziua te
destramă, ochii ei te fura!
te-aștept să mai
bucuri străine, odată,ninsoarea mea aspră cu mâinile-ți reci...
prin albul luminii abia strecurată
cu-o spaimă ciudată spre mine te-apleci.
dezmiardă, dezmiardă străina ce-ți pare
închisă-n iubire ca-ntr-o cușcă de circ,
sărută cu ură, cu frig, cu mirare
preaninsul ei umăr vândut pe nimic.
atinge, ciocnește paharul de gheață
crescut enigmatic pe masa de lemn,
și vorbe sticloase aruncă-i în față,
spre-o altă-ntâmplare fă-i inimii semn.
atinge, dezmiardă, sărută cu teamă
prea-albul zăpezii ce-o ning pentru tine...
și-ascultă străine cum lupii ne cheamă
să trecem în sănii spre-o altă iubire.
miroase a zăpadă neatinsăși-a abur greu îngenunchind cuvinte,
da, în curând va izbucni lumina
și ne va șterge lacrima din minte.
miroase-a sănii năpădind văzduhul
și a mușcate-nflăcărând fereastra,
se rupe ceru-n fluturi de beteală
și-un rug de stele fi-va iarna-aceasta.
miroase-a brad aprins de artificii
și-a suflet de copil fugit în lume,
gutuile ne-nmiresmează casa,
colindele-nflorite-ncep să sune.
miroase-a iarnă crudă și curată
prin clopoței de gheață respirând,
a sărbători învăluite-n aur...
miroase-a iarnă nouă pe pământ!
în vitrină sunt lucruri frumoase
și mă rogi să aleg ce-mi doresc
dintre-atâtea iluzii de aur...
eu vreau totuși ceva mai firesc.
uite, vin sărbători noi, de iarnă,
cad pe lume zăpezile line,
când va fi anul nou să ne-atingă
poate-mi dărui ce-aștept de la tine.
și tot ninge la mine pe buze
iar când vreau să-ți vorbesc sunt un sloi...
ce rost am eu în iarna aceasta,
eu, copilul din vara cu ploi?
dă-mi iubirea găsită-ntr-o seară
prin culorile lumii de rând,
vreau acum toate-acestea să-mi pară
că există aevea, nu-n gând.
mă opresc iar în fața vitrinei
și din ea lucruri mii mă privesc,
dar ce vreau nu-i expus în vitrină,
tu ești tot ce aștept și-mi doresc!
trecătorii se uită la mine
și mă știu de acum pe de rost:
un bătrân admirând o vitrină
și-un copil visător care-am fost!
oare mai știi de roata de zăpadă
ce în rostogolire lua încet
sufletul nostru chinuit de viscol
și-l învăța un tandru menuet?
și n-ai să știi că-n clipele acele
eram cenușa alb-a două stele!
apleacă cerul tău cu noapte,
ca prin clepsidra unui nor
să curgă stelele-n țărâna
în care-odată am să mor.
dintr-o tristețe ne-ncepută
să-mi torni ca dintr-un sfânt absint,
să-mi scuturi de pe umeri timpul
c-un gest aproape de alint.
ademenește-mi cu zăpadă
albaștri iepuri ai visării,
durerea ce-o să ne colinde
s-o-ngenunchem în fața mării.
apleacă cerul, lasă-i luna,
singurătățile lui toate,
tu curgi cu stelele spre mine
și luminează-mă de moarte!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu