două-anotimpuri am rămas alături
-fragede frunze respirând lumina
și-acum, când se presimt din nord omături
timpul își plămădește-n noi rugina.

în trupuri azi, nervurile sunt ruguri
și ramului i-am devenit poveri
purtăm în suflet urmele de muguri
și dorul înflorit în primăveri

foșnetul tău e-un țipăt de durere
abia îndur culoarea să-ți privesc
nici să te strig nu mi-a rămas putere
și sună-a plâns când spun că te iubesc

s-avem măcar noroc de-a ne desprinde
și de a fi striviți de-același pas
ori soarele hain de ne-ar aprinde
și ne-ar purta cenușa prin oraș

dar frunza mea când tremuri în lumină
te simt ca pe o rană sângerândă
niciunul dintre noi nu e de  vină
că soarta e nedreaptă și absurdă

drum bun iubire-frunză prin ninsoare
spre o-nflorire cu petale reci
în stânga urma-ți ruginie doare
ce ram străin mă ține când tu pleci?