adeseori când mi-e de tine dor
sunt ploaia-n care te-arunci dezlănțuit
îți mângâi umerii rotunzi și goi,
ochii senini pe care i-am iubit

și te cuprind, și te adun în brațe,
întârzii stropii grei pe gura ta
ca amețit de-atâta-mbrățișare
spre alte ploi să nu mai poți pleca

fără să știi că ploaia e de lacrimi
fără să știi că-n ochii mei te scalzi
ai să rămâi sub șiruri de suspine
și sarea lor amară ai s-o rabzi

iubitul meu, sunt ploaia care-o clipă
îți spală trupul în iubirea ei
primește rătăcirea ei și-ndur-o
chiar dacă n-o mai știi și n-o ma vrei