marți, 26 februarie 2013
ca-ntr-o ceață
aș fi vrut să sfârșesc primăvara
să port urme de iarbă pe trup
între verde și-albastru de mare-
creangă-n vânt să mă zbat, să mă rup
să se facă lumină o clipă
cât să-ți văd până-n suflet căința
să miroasă pământul a smirnă
să nu simt, să nu simți suferința
să-mi mai treacă prin sânge uimirea
că am fost, că ai fost, că mai ești
câte-un mugur să țipe de spaima
că-nflorește în lumi îngerești
să mai țin amețită în gene
roua-n care uneori te-am cuprins
și să lunec în moarte cu tine
ca-ntr-o ceață ce piere în vis
ce albastru, ce verde, ce lume
ce nu știe pe noi să ne-adune!
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu