de ce-ai fost tu și nu a fost un altul?
trec rugile, pieziș, către icoane
și, singură, îmi inventez canoane.
confund, mereu, abisul cu înaltul.

bolnavă-i mâna dreaptă de o vreme,
spasmodic mă atinge câte-o muză,
instanțele fictive mă acuză
de tine, țintuit în seci catrene.

și martori n-am, doar fluturii de ceară,
topiți la geamul tău, spre dimineață
și ochii-nchiși, de rouă și verdeață,
sub palma ta, când își doreau să piară.

mări cabotine și-au vărsat nisipul
pe glezna mea încătușată-n sare,
de ce-ai fost tu? eu, una, oarecare,
cer mâinii stângi să-ți reînchege chipul.
atât noroc! și fără vindecare!