te-am luat de mână,te-am privit în
ochi...
uimirea mea,ce nume să îți
pun?
de nu curgeau atâtea toamne-n
mine
aș fi rămas copil până
acum...
n-a mai rămas de dăruit nimic,
stă timpu-n noi tăcut
și-și crește umbra,
cleștar de gheață tremură-n
cuvinte,
povară-i albul ce le șterge urma.
mai luminez cu tine,mai
respir,
adeseori mai cred că eu sunt tu,
ne ține-n ace insectarul
verii,
ne spulberă și ultimul atu.
sortiți sau nesortiți,
prea mult aproape
în depărtarea-n care ne-am
închis...
te-am plâns cu toate lacrimile
lumii
că
sufletul de mine s-a desprins
și rătăcește-n primăveri
stinghere,
tot căutându-și drum spre
înflorit,
îl văd înfrânt cum și-ar întoarce
pașii
spre-aceleași locuri ce l-au
pârjolit.
îl las să țipe și îl las să tacă,
așa străin îmi e c-abia-l
mai simt,
e doar o picătură de cerneală
strivită între pagini care
mint.
și
toamna își va arde ruginiul...
cât de târziu e-adeseori târziul!
credeam că nu mai doare...dar mai doare
tăcerea-glonțul tău de vânătoare,
dezarcuirea aripilor ude,
vasul de sânge
spart între secunde.
credeam că nu mai văd...dar tot
mai văd
mersul pe apă-drumul spre prăpăd,
aprinderea culorilor pe cer
și zbaterea
din frunze în măcel!
credeam că nu mai am...dar tot
mai am
frunze și flori pe ramura din geam
și timp desculț cât să ajung in iad
și
toamne-n care uneori să cad!
credeam că nu mai
sunt...dar tot mai sunt
durerea-răstignirea prin
cuvânt,
închipuirea ploilor amare
și vidul dintre puncte cardinale!
alb-albastră-nchipuire ți-amintești din care
rai
coborau odată îngeri,înroșind cireșe-n
mai?
chipul tău,pe-atunci
lumină,înflorea,se-nfiora...
mai coboară-n lume îngeri,îi mai simte umbra
ta?
pe cărări topite-n rouă izbucneau spre-amiază
maci
și încremeneai de spaimă,ne-ndrăznind pe ei să
calci.
aerul prindea culoare,tremura sub geana
ta...
ți-amintești pe care umăr soarele te
desena?
ascunziș ți-era nisipul și cicoarea strânsă-n
mare,
ca pedeapsă pentru toate ea te biciuia cu
sare
și se cuibărea o lume în făptura ta
subțire,
palmele ți-ardeau de fluturi și de faguri de
iubire.
......................................................
am pierdut castele-n
mare,alb-albastrul doare-n rai,
ți-am uitat în vis un înger și cireșele de
mai!
azi
în care lacrimă mai
cazi
în care cer înveți să arzi
și rugul cui mai poți să-l rabzi
azi...
poți
pe marea unei
alte hărți
s-accepți iar tragerea la sorți
povara altui drum s-o porți
poți...
greu
coboară-n mine
Dumnezeu
și-n locul sufletului meu
e piatra ce-o plângea mereu
greu...
noi
doar aburul rămas din
ploi
praful străinelor odăi
zăpezi strivite în noroi
noi...
și
între-a trăi și-a
nu trăi
stăm noi,stinghere jucării
noi nimenii din orice zi...
și!
pierdută e ploaia în
lumea străină,
își caută drumul prin mine
uitat,
mirosul de ambră prin pori îmi
pătrunde,
lichidele-i mâini mă adună,mă
scad...
de jur-împrejur picături de lumină-
cerneala cu care îmi scrii uneori
pe
frunze,pe spaima zăpezii din mine,
pe bruma de suflet
în care-mi cobori.
oricât m-aș ascunde mă
vede,m-ajunge,
sunt urme de ploaie pe clipele
toate...
și marea-i o ploaie uitată în lume
să scrie poeme cu vorbe sărate.
îți
seamănă ploaia,e-un fel de mirare,
atât de străină,atât
de a mea...
sunt urme de ploaie,sunt urme de
tine-
poveste-ntâmplată
cândva...undeva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu