cu priviri vinovate scriu poeme
târzii;
incisive cuvinte,colțuroase și
grele
îți trimit și flămânde ți se vâră sub
piele.
într-un alt anotimp,într-o altă
culoare
poate n-ai fi simțit că poemul meu
doare,
dar acum când în vinuri se mai pune
pelin,
în cuvintele mele vei găsi doar
venin.
ochii se schimbă-ncet în
cerneală amară
când spre umerii tăi rugători se
strecoară,
tu rămâi neclintit,sângerând de
durere,
numai frunzelor arse le ceri
mângâiere...
dar mai rabdă o vreme,mai
îndură un ceas,
să citim împreună din noi doi ce-a
rămas,
să vedem dacă nu ne-am mințit prin
cuvinte,
dacă vorba "iubire" ochii ni-i mai
aprinde...
poate am să mă-ndur să le
chem înspre iarnă
peste tot ce suntem adevărul să-și
cearnă
și-n luminile reci,obosite de
nins,
tu să fii o poveste,eu-poemul
nescris...
...și totuși a
fost ziuă cândva,
port pe umeri o toamnă arămie și
grea
și-o povară de fluturi și de frunze
roșcate
când îți spun "bună seara" pentru serile
toate.
...și totuși aș dori să mai
știi
că-mi cresc stele pe tâmple dacă pleci,dacă
vii...
și se face lumina aurie ca
ceara
când cu ochii-n amurguri îți șoptesc "bună
seara".
...și totuși câte seri vor
mai trece
prin durute cerneluri,prin tăcerea
ta rece...
între două-ntâmplări,între două
ispite,
îți mai spun "bună seara" printre-atâtea
cuvinte!
desprinde-mă din somnul tău,din
vise,
alungă-mă și pierde-mă din
gânduri,
să mă descoperi crudă și
reală
în stângăcia din aceste
rânduri.
am dus pe trup înlănțuite
aripi,
prin smoala nopții-am luminat
frumos,
ți-am respirat sălbaticele
câmpuri
și taina de descântec
dureros.
te-am rupt din
mine-adeseori cu groază,
te-am chinuit cu versul meu
nătâng
dar ai crescut cu înmiite
ramuri
și-ai înflorit sub umărul meu
stâng.
arhitecturi bizare-am dus
în palme
să te clădesc pe țărmuri de
pripas,
mai mult te-am năruit,moloz
iubirii
i-am dăruit cu fiecare pas.
mă-ntorc învinsă-n fostele
duminici
închipuind un anotimp mai
calm,
ți-a fost ușor când fără
tresărire
crud mi-ai semnat neliniștile-n
alb?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu