în sclipăt moale ,tresărea sub
pârtii
albul captiv al iernii
indecise
și se-oglindeau,cu teama de
risipă,
în copci de gheață cerurile
ninse.
treceai spre mine-n pâlpâiri de
fluturi,
cu frigul mâinii-mi răscoleai
făptura,
cădeau în jur lucirile de
îngeri,
topeam pe geamuri stelele cu
gura.
un rest de iarnă-nmugurea în
mine,
în podul palmei fremătau
culori,
tremurătoare stoluri de
cuvinte
se învârteau în raiuri de
ninsori.
...mai ești,mai sunt sub ghilotina
iernii,
prin ochii-albaștri-ai clipei ne
privim
și-mi amintesc de albul strâns sub
pârtii
ce rugător așteaptă să-l
topim.
am să-ți trimit zăpezile în
zori
să-ți pună-n geamuri horbote de
flori.
și ramuri verzi din bradul
miruit
să îți strecuare-n suflet un
colind
cu dor de iarbă și cu dor de
ieri,
de tot ce am închis în
primăveri...
să-ți fie casa clinchet de
lumină,
gândul curat și inima senină!
colinde/hara
aud ca-n somn zăpada cum se
lasă
peste-ntunericul crescut
acasă.
și nimeni nu-i în pumni să o
adune...
și ninge ca într-un sfârșit de
lume.
își uită ceru-mpovărații
nori
și-aruncă doar lumină-n
sărbători.
copiii înfloresc într-o
colindă
dar n-are, mamă, cine-i da în
grindă*.
pe plită aburește vinul
fiert,
n-o să veniți dar tot vă mai
aștept.
sunt crengi de brad și lumânări pe
masă,
dar voi aveți de-acum o altă
casă
și cerul vostru-i poate
mai înalt,
vă e lumină și vă este
cald...
drumul spre voi din lacrimi e și
doare
și-l fac de fiecare
sărbătoare.
acum în geamuri tremură
ninsori
și se aud cântând
colindători,
potop de stele fulguie
mereu...
la noi
acasă ninge Dumnezeu!
*pentru seara(dimineața) colindului gazda
pregătește covrigi, bobârnaci și unul sau mai mulți
colaci.
din ceata de colindători este ales cel mai mic. lui
i se oferă colacul în care s-au pus câteva monede. cu colacul prins în mâini și
ținut deasupra capului, copilul este ridicat de trei ori spre
grinda casei, urându-i-se să crească mare și asemeni lui grâul
și porumbul.
ne-adulmecă obraznică
ninsoarea,
pe-obraji ne șterge
albe-nchipuiri,
în zodia nedreaptă a
iubirii
curg în clepsidre florile de
miri.
dintr-o străină
și-amurgită iarnă
mai risipești luciri de frig și
stele?
cu mâna ta de
umbre descântată
poți re-nvia neliniștile
mele?
întorși în noi ca într-un rai
uitat,
ademeniți de falsele
omături,
cu ce ne-a mai rămas
neînceput,
am mai putea, cândva, să fim
alături?
...e iarna de oricând, de
niciodată,
ne respirăm prin gândurile
toate,
îngheață timpu-n cearcănul
ferestrei
și vinovat ne spune: "nu se
poate"...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu