am umbre, am lumini și uneori
din noapte nu mă pot desprinde-n
zori.
între abisuri și-nălțimi
abstracte
am zbor umil prin filele de
carte.
rămâne-un rest din oricare
secundă,
în lumea mea mi-e umbra prea
măruntă,
ard prea grăbit și prea fără
motiv...
puțin din toate, mult din
senzitiv.
fărâme care puse cap la cap
încap ușor într-un destin
sărac.
și-n ceasul ce mă va scădea din
toate
voi fi a ierbii, a ploilor
curate.
...din mine-ncet vor crește flori și
frunze,
cuvintele-mi vor tremura pe
buze
și se va face iarăși
dimineață
și Dumnezeu îmi va mai da o
viață!
am obosit de-atâta alb
stingher,
dă colțul ierbii-n lacrima din
mine,
ninsorile de ieri îmi sunt
străine
și-mbracă dimineața altui
cer.
...copaci smeriți îmbrățișându-și
umbra,
zilele iernii-n rochii de
mireasă,
o liniște ca la-nceput de
lume
în veșnicia
simplă, de acasă.
și-un fel de a
tăcea pe săturate,
deși-i un țipăt în oricare
gând,
să-ngropi tristețea-n oameni de
zăpadă
și spre lumină să-i privești
trecând...
să scoți în abur ciutura
uitată,
s-aluneci pe o gheață de
povești,
să rupi din țurțurii crescuți la
streșini,
cu un sărut pe gură să-i
topești...
să uiți încet de frigul alb și
greu
și să rămâi doar tu... și
Dumnezeu!
dor adeseori de toamnă
ca de mine cea
dintâi,
dor de plasele de fluturi
ce prindeau
doar ochi căprui.
dor de nopțile cu îngeri
și de norii
violeți,
dor de cearcănele lunii
izgonite-n
dimineți.
dor de cer tivit cu brume,
răscolit,răscolitor,
dor
de-nfrângerile frunzei
și de tine
mult mai dor...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu