pe
urme-ntoarse-n mine, azi, calcă cerul mut,
se
împrimăvărează carminul din sărut,
se răscolește-n muguri tot
verdele-așteptat.
am
să te dau luminii, să-mi fii ce am visat.
măcar pentru o vreme s-amestecăm
culori
prin care să roiască toți fluturii în
zori,
prin ochii de uimire ai tragicilor
iezi
să
năvălească floarea desculțelor livezi.
oglinzilor din roua ce-ți tăinuie
făptura
am
să le tulbur chipul când te ating cu gura,
tu lasă la-ntâmplare ferestrele
deschise,
în
voie să-nflorească poiana cu narcise.
prin tropotul sălbatic, mirosul unei
ploi
să
cotropească iarba neliniștii din noi.
ca
la-nceputul lumii ne vom simți o clipă,
de frumusețea toată, grăbiți, făcând
risipă...
te simt zvâcnind cu teamă, în verde
strecurat,
când eu mă dau luminii, să-ți fiu ce ai
visat.
Ar putea fi duminică,
dimineață desprinsă din lenea
unui somn amânat,
mâna luminii scriind
frânturi de cuvinte în praf,
cer înghesuit
într-o fereastră fără
perdele,
corzi sau clape
imaginare,
abur de
ceai,împotmolite surâsuri,
foșnet de ploaie
și priviri vinovate
din alte zile...
Pocnetul degetelor:
ar trebui să dormi,
pune-ți pe tine ceva,
e frig în închipuirile tale
și, uneori,
duminică.
ne trece iar prin suflet
primăvara-
miracol crud în
verde-amăgitor,
se
răzvrătește sângele-n artere
și
inima-i un țipăt de cocor.
ne
dau în floare ochii și iubirea
și
curcubeul iar dezmiardă ploi,
curge lumină fragedă pe
pleoape,
se-amână împărțirile la doi.
roiuri de fluturi, candide petale
îmbracă umeri, înfioară
ape...
căzută-n rugăciunea unui
cântec
și
depărtarea-mi pare-acum aproape.
dar
crește între noi atâta iarbă,
nu
îndrăznim sub pași să o strivim,
ne
năpădește seva unui viscol,
și,
nefiresc, a iarnă mirosim.
încremeniți în calendarul
sorții-
statui de ger cu suflete de
flori,
privim cum ne desparte
primăvara
și
ne iubim prin gânduri cu ninsori.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu