prin lumină și umbră, inutil te-am
purtat,
fără voie,cu voie,vinovată de
tine.
te-am zidit în cuvântul de tăceri
însetat,
dintr-un capăt într-altul alungată din
mine.
nu
sunt drumuri rămase, nici tristeți de ajuns
să te poată aduce în vârtejul
de-acum
și
se-aud disperate, dinspre minus spre plus,
minutarele lumii, într-un chiot
nebun.
te
citesc în cerneala unui mac vioriu,
bărci cu pânze-n derivă se agață
de mări,
m-aș da pradă iar toamnei, să mai pot să îți
scriu
că
doar tu ești răspunsul la nepuse-ntrebări.
și
te beau din nesomnul unui gând fără rost
și
culorile toate mă reneagă, m-alungă,
ce
poveste frumoasă cu"a fost", cu"n-a fost"...
ce absurdă salvare de iubire, prin
fugă!
Poate că ea avea turnată-n
trup
lumina cerului de început.
pe-atunci, în urma lacrimilor
ei
pusese primăvara ghiocei
Și, presărat sub piele, smalț
curat,
pe
gură-o-nchipuire de păcat.
în
ochii grei, uimiți întâia oară,
făcuse cuib tristețea dintr-o
vară.
Urcau tăcut în carnea-i ca de
rouă
frunze de toamnă, colți de lună
nouă.
sufletul ei se risipea-n
cuvinte,
tu
înapoi și iarna înainte...
..................................................
Privirea-i răstignită e pe
ceas,
aproape-ntreagă ție ți-a
rămas,
se simte-un un foșnet crud, de
galatee,
tot
mai aproape, cealaltă femeie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu