cleștar abrupt, miros de vin,
un șase-șase dat la zar
și te presimt și tot mai rar
însingurarea o declin.
bizarerii, păreri confuze
și viața ca un tren pierdut,
și am rănit și ai durut,
urme de timp uscat pe buze.
secvențiale stări ratate,
ding-dang, cu inima te-ating
și te aduc la mine-n frig
și-n jucării abandonate.
cioburi sunt nopțile.
și albe.
și crești cu țipete-n culori,
cu depărtarea mă măsori
când cad în mine raiuri
calme.
cum ai să știi că-i ultima
ninsoare,
că albul se va frânge obosit,
că-n grabă iarna-abia o să-ți mai
lase
pe gură doar un abur irosit?
cum ai să știi că încă mă mai
paște
tristețea ta ca mieii iarba
crudă,
că-nchipuirea mea citește-n
palmă
primejdia din orișice
secundă?
cum ai să știi că drumul se
sfârșește?
trec oameni de zăpadă către
ieri,
mirosul dimineților iar taie
pojghița dorului de
primăveri.
cum ai să știi că-ți mângâi
depărtarea
când trec prin tine mugurii
desculți?
...precum o lebădă sfârșind sub
ghețuri,
c-un ultim cântec, te-aș ruga să
uiți!
fragil. suflete fără chip,
recunosc: te
recunosc! ai
urmele mele pe tălpi.
ești prelungirea cerului în mine,
paharul cu apă al zilei de
mâine...
liniște, Doamne, liniște...te-aș putea pierde într-un zâmbet, într-un poem.
fragil...
în locul ăsta s-a murit
frumos.
și s-a trăit, dar cine să mai
știe,
pe cer trec avioane de hârtie
și rătăcesc pe drumul de
întors.
pereții albi își caută
ferestre
și-n pâlpâiri domestice se
sting,
a
mai rămas pe lume-atâta frig...
iar mâna-ntinsă de zăpadă-mi
este.
și-am răscolit odată mări de
lavă,
am jefuit toți vișinii de
floare,
înfrânți de-oricare
cinică-ntrebare
golim a-nsingurărilor otravă.
sunt puncte
cardinale-amestecate
și nici un drum n-a mai rămas
întreg.
se-amână zboruri și nu
înțeleg:
pereții-aici, ferestrele
departe...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu