ți-am luat zăpada de pe umeri.
iartă!
nevoia mea de alb mă-nvață
rele.
lumina mea,tristețea ta mă
ceartă,
știi că sunt țipătul dintr-o
tăcere.
și că mi-e frig, și că mi-e dor și
groază
de ce n-a fost, de ce-ar putea să
fie,
ți-am fost mereu deșertul dintr-o
oază,
în pieptul tău o urmă
sângerie.
și că mi-e frică știi
dintotdeauna,
că sfârtecat mi-e gândul
de-ndoieli,
tot ascultând în noi cum cade
bruma
ne-am vindecat de veri și
primăveri.
ne-a fost o vreme toamnă, chinul
dulce
și inorogi prin sânge ne-au
umblat
și-acum te duc în mine ca pe-o
cruce
și-un deal cu ierni m-așteaptă de
urcat.
în urma noastră fumegă ruine,
din când în când tresare-un
curcubeu,
mi-e-atât de alb adeseori cu
tine
că lumea aș putea s-o ning chiar
eu!
am crezut cândva în albastru,
în durerea dintre două
cuvinte,
în lumina din timpul tău
aspru,
în himera prinsă-n clipa
fierbinte.
am iubit depărtarea din tine,
mângâierea cu rănile-i toate,
am urcat pe golgota din mine
să-nțeleg că mai mult nu se
poate!
sunt de gheață? de humă? de
ceară?
sunt atât cât mă lași tu să
fiu:
o
culoare desculță prin seară,
schilodită de glonțul tău
viu.
am nimic și am lumea
întreagă,
și străina cu numele meu,
sufletul ce nu vrea
să-nțeleagă
și albastru visează mereu!
mai am pe piele frigul tău
tăcut,
alunecând ca un sărut durut,
de prea mult praf ,de prea multă
lumină,
ca pocăința îngropată-n vină.
și-i adunată-n mine ca o
zloată
frica de ieri, de noi, de lumea
toată.
sălbăticit stă timpul azi la
pândă
să îmi trimită iarna ca
osândă,
fără să știe că din albul ei
vor izbucni spre tine
porumbei,
să-ți fie prima, ultima
ninsoare,
tristeții tale ca o
vindecare,
chiar dacă ție îți va fi
de-ajuns
o
mână de zăpadă și-un surâs.
...și mie lasă-mi frigul ce mă
știe
de când eram o toamnă
ruginie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu