poate că doare, poate
că în tine
cresc dușmănoase crengi de
mărăcine,
cu roșu crud pe
dinții lor de lapte,
cu-nspăimântări în carnea ta
săpate.
poate că urlă luna-n lupii
toți,
pierzându-ne norocul scris în
cărți.
din doi în doi e-un joc ca-n zi
de marți,
lumini și umbre, noi
amestecați...
poate că doare, poate crește-n
tine,
cu mărăcini cu tot, un rest din
mine!
iarnă cu omături
calme, dimineți cu tine-n palme...
nu am știut să-ți fiu nici cât o
frunză
în soarta asta scurtă și
confuză,
sau cât un viscol
aspru-ruginiu,
nici cât ți-am fost nu am știut să-ți
fiu.
poate în toamnă, rar, ai să mă
vezi
în trecerea luminii spre
zăpezi,
în strugurii-mbrumați și-n mere
coapte,
în stelele de cețuri
sfârtecate.
poate că-n iarnă au să te
colinde,
albe și reci,
aducerile-aminte
și-au să-ți dezmierde ochii fulgi
stingheri,
topindu-se-n închipuiri de
ieri.
poate că-n primăvară-ai să
iubești
mâini și priviri cu gene
îngerești,
stârnind vârtejuri într-un verde
crud
și-n trupul tău de dragoste
flămând.
poate că vara-n drumul tău spre
mare,
când păpădii se vor aprinde-n
soare,
vei tresări și-n locul inimii
vor fremăta nisipuri aurii...
te vei întoarce-n raiul tău
târziu.
cât aș fi vrut... și n-am știut să-ți
fiu!
zvon de ger și gheață vând deja
copacii,
țipă a neliniști ochii tăi
mirați,
și îți sunt târzie, și îmi ești
aproape,
poate fără voie altora
mă-mparți.
umblă-n noi tristețea, biciuie și
doare,
tragem fără milă cerul spre
pământ,
desenăm luminii un veșmânt de
frunze,
să nu-și vadă toamna umbra
tremurând.
...și prin spinii brumei, aruncați prin
iarbă,
voi păși amară pe un drum
închis,
să nu-ntorci privirea, tulburate-s
toate,
tu vânează șansa altui
paradis!
să mă pierd de mine și de lumea
toată,
iarna să mă-ngroape-n ochii-i
nefirești,
aiurând colinde sub obloane
trase,
în zăpezi de lacrimi să mă
regăsești!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu