la fel ca ieri, ai vrea să mă mai
știi
prinzându-mă în jocuri de
copii
și-având în palme urmele de
fluturi,
cu cerul meu privirea să-ți mai
bucuri.
acolo unde ești, visezi că
sunt
copilul cu povești ascunse-n
gând
și fără grija zilei ce-o să
fie,
pierdut cu gândul la o
jucărie.
și-adun iar cioburi... râsul mi-l auzi
prin ascunzișul tainicilor duzi,
simt mâna ta pe
frunte,-ngrijorată
și-aștept povestea cu "a fost
odată..."
sunt doar închipuiri. și-acolo,
sus,
și jocul meu cu fluturii s-a
dus,
și lumea-i doar un colț de
veșnicie
pierdut pe-o mare-n barca de
hârtie.
de poți, adu-mă iarăși în
lumină
și-n liniștea albastrului,
senină.
dar scoate-mă din jocul meu
umil
și fă-mă să mai fiu, o zi,
copil!
albele duminici se grăbesc spre brumă.
bate luna plină-n ușa altui timp,
mâna ta mă uită-n zodii fără nimb.
depărtarea-și arde setea-n brațul drept,
ciucuri de tristețe îmi foșnesc în piept
și din aiurare uneori mă rup,
când sahare oarbe-mi bântuie prin trup.
ploi la drumul mare ies să te-ntâlnească,
dorul alb și rece prinde să-nflorească.
ți-am lăsat uimirea-n săli de așteptare
și un câmp să-ți crească florile de soare.
dacă pleci sau dacă vei voi să stai,
poți lua cu tine partea mea de rai.
albele duminici lăcrimează-n brume,
cine și cu cine vrea să ne adune?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu